Mă urc în autobuz de la Foişorul de Foc. Mă aşez la mijloc, în picioare, pentru că nu am chef de alte discuţii cu bătrâne care nu înţeleg că sunt şi alte scaune libere. Cumva, ele par să observe doar că o nemernică tânără stă jos şi nu se sinchiseşte să le cedeze locul, nici măcar după ce îi trântesc o paporniţă în cap. Iar povestea asta mi se întâmplă aproape zilnic. Mă izbeşte amestecul de duhoare şi căldură sufocantă. Nici un geam nu este deschis, iar aerul condiţionat nu pare să fie disponibil. De ce am avea nevoie de el, doar nu murim de cald, nu? Eh, pretenţii de locuitori într-o capitală “europeană”. (Ştiţi cine sunt eu? Sunt… român şi n-am drepturi!)
La Şcoala Iancului urcă şi un domn mai în vârstă. Îl izbeşte acelaşi Iad. Vrea să deschidă un geam, la fel cum am încercat eu, dar îl întâmpină aceleaşi voci care protestează. “O să ne tragă curentul!” Îmi scot căştile din urechi să aud mai bine ce se întâmplă. Se îndreaptă spre geamul care ne desparte de şofer.
“- Alo, domnule!
– Da, ce vrei, nene?
– Păi murim aici de cald!
– Aşa, şi ce vrei să vă fac io?
– Păi dă şi dumitale drumul la aerul condiţionat…
– Nu dau.
– Poftim?
– Nu dau, dom’le, n-auzi?
– Haide, domnule, că ne sufocăm aici.
– Deschideţi şi voi geamurile şi du-te mai în spate, nu mai comenta atât.
– Eşti cam impertinent, domnule!
– Al dreacu’ de nesimţit, tu nu auzi să treci mai în spate? Ia taxiul dacă nu-ţi convine!
– Cum îndrăzneşti, domnule? E posibil aşa ceva?
– Nu vezi, nene, că eşti singurul care comentează?”
Am privit în jur. Am tăcut şi mi-am înghiţit obida. Revoluţia fusese ucisă din faşă.
“Haide, dom’ne, nu mai fi şi matale aşa de tare-n gură!” / ”Înţelege-i şi pe ei, nene, că au salariile mici, ce să facă şi ei?” / “Hai, aşezaţi-vă şi nu mai vociferaţi aşa de tare, că nu rezolvăm oricum nimic dacă ne agităm.”
După ce a coborât au continuat discuţiile.
“Uite şi la ăsta, dom’ne, are senzaţia că dacă ne certăm, se schimbă ceva.”
Transpiraţia le curgea în valuri pe frunţile aplecate spre podea, dar erau bucuroşi. Nu-l supăraseră pe reprezentantul sistemului. Ei nu comentaseră. Îşi acceptaseră soarta pentru că “oricum nu avem putere”. Legea nescrisă mioritică a capului plecat a învins încă o dată. Dormiţi, mioarele mele, dormiţi. Sistemul vă veghează trupurile făr’ de coloană vertebrală; oricum conştiinţa e de mult timp rătăcită sub mizeria din voi.
